Despre cei care calcă peste alții ca să urce

Știu cine ești.
Cel care calcă pe alții ca să urce.
Care râde când altul cade.
Care vrea totul, cu orice preț.

Tu, cel care se joacă de-a Dumnezeu…
crezând că n-o să plătească niciodată.

Dar vezi tu…
Universul nu uită.
Fizica nu iartă.
Conștiința… e doar adormită. Nu moartă.

Fiecare minciună, fiecare trădare, fiecare suflet pe care l-ai strivit…
lasă o urmă.
În tine. În câmpul tău. În realitate.

Ai impresia că ești neatins.
Dar biologia ta… deja știe.
Cortizolul explodează. ADN-ul tău te trădează.
Creierul tău învață să se teamă de tăcere.

Ai adunat tot ce se poate. Putere. Control. Aparență.
Dar în oglindă… nu te mai recunoști.
Pentru că ceea ce stă în locul tău… e un gol.
Un avatar al fricii. O formă fără conținut.

Și când vine noaptea… și se face liniște…
ceva te vizitează.
Nu e fantomă. E amintirea celor pe care i-ai distrus.

Karma nu e poezie. E ecuație.
Ceea ce emani… ți se întoarce în valuri.
Mai mari. Mai grele. Mai reci.
Și nu te întreabă dacă ești gata.

Ascultă bine:
Puterea furată se evaporă.
Succesul construit pe ruine… crapă.

Dar ceea ce construiești cu sufletul curat…
dăinuie.
Nu doar în viață. Ci în memoria universului.
În fractalul ființei tale.

Încă poți să alegi.
Încă poți să revii om.
Dar timpul nu iartă.
Și umbrele vin, mai repede decât crezi…

„Fii om acum. Sau fii vânat de ceea ce ai devenit.”