Pentru cei care rănesc, fără milă, fără rușine dar și pentru cei care plâng în tăcere, cu sufletul sfâșiat

Ai râs când a plâns.
Ai strivit când era deja la pământ.
Te-ai simțit tare… când l-ai făcut mic.

Dar ai uitat…
că lacrimile sunt energie pură.
Și fiecare durere pe care o provoci…
se scrie undeva.

În chimia ta.
În neurotransmițătorii tăi.
În cortexul tău frontal, în amigdala ta…
unde frica prinde rădăcini.

Ai crezut că ai scăpat?
Creierul tău a înregistrat TOT.
Fiecare privire disperată. Fiecare cuvânt care a tremurat pe buze.
O să ți le redea. Dar nu azi. Nu acum.
În vis. Când nu te mai poți apăra.

Pentru că sufletele rănite… nu tac.
Ele plâng în eter.
Și vibrația durerii… cheamă vibrația plății.

Spui că nu crezi în „karma”?
Nu contează.
Ea nu are nevoie de credință. Doar de fapte.

L-ai făcut să plângă?
O să plângi și tu. Dar mai adânc. Mai înăuntru.
Nu în public.
În întunericul tău personal, când lumina nu mai răspunde.

Vei auzi vocea lui.
Nu clar… ci ca un ecou. Ca o suflare pe ceafă.
Când închizi ochii.
Când nu te mai poate salva nimeni.

Așa începe.
Cu vise.
Apoi cu insomnie.
Apoi cu întrebarea: „Ce-am devenit?”

Răspunsul?
Exact ceea ce ai făcut din el.

„Lacrimile nu se evaporă. Se transformă în ecou. Și te găsesc.”