Focul din vatră

Într-un sat de munte, izolat și aspru, trăia un om pe nume Toma. Avea cea mai mare casă, cea mai groasă blană și cea mai caldă vatră. Dar nu primea pe nimeni. Când treceau copiii pe lângă gardul lui, trăgeau cu ochiul la ferestrele luminate. El trăgea obloanele.

Iarna aceea a venit grea, cu zăpadă cât gardul și vânt care rupea hornurile. Mulți oameni din sat înghețau, iar lemnele se împuținau.

Într-o noapte, bătrâna Anica a bătut la poarta lui Toma.

— Om bun, dă-mi o mână de jar. Am un nepot mic și soba s-a stins.

Toma a privit pe fereastră, apoi a stins lumina și s-a prefăcut că nu e acasă.

A doua zi, alt vecin a venit, cerând o pâine. Toma a închis poarta în nas și a zis:

— Eu mi-am muncit tot ce am. Nu dau la nimeni. Nu e treaba mea.

Dar în a treia noapte, vântul a lovit casa lui Toma atât de tare încât hornul s-a prăbușit și focul s-a stins. A încercat să-l reaprindă, dar lemnele erau umede. Mâncarea i se terminase. Și, pentru prima oară, i s-a făcut frig.

A ieșit cu o pătură pe umeri și a bătut la vecinii pe care îi refuzase.

Nimeni nu i-a deschis.

Atunci, a mers la bisericuța din sat, gândindu-se că măcar acolo va găsi căldură. Ușa era deschisă. Înăuntru, câțiva oameni stăteau în jurul unei vetre aprinse. Copilul bătrânei Anica, vecinul cu pâinea… și alții pe care Toma îi respinsese.

L-au privit în tăcere. Apoi, bătrâna i-a întins o bucată de pâine și i-a spus:

— Noi știm ce înseamnă să ți se închidă o ușă. Tocmai de aceea, la noi e mereu una deschisă.

Toma a plâns. Și a înțeles: egoismul te ține cald doar până când focul tău se stinge. După aceea, ai nevoie de căldura celorlalți.