Sămânța din buzunar

Într-un sat de la poalele munților, trăia un om simplu pe nume Gavril. Lucra pământul, saluta pe toți cu blândețe, dar trăia cu o întrebare grea în inimă: „Oare credința mea mai are rost?”

În fiecare dimineață mergea la bisericuța de lemn, aprindea o lumânare, dar în taină simțea că Dumnezeu e departe. Viața nu-i era ușoară, ploaia venea prea târziu, ogorul dădea puțin, iar cei din jur își pierdeau răbdarea și speranța.

Într-o zi, un bătrân necunoscut a trecut prin sat și i-a spus:

— Ai grijă, om bun, să nu pierzi ceea ce nu se vede, căci acolo stă puterea.

— Ce vrei să zici? a întrebat Gavril.

— Credința nu e tunet, nici minune. E ca o sămânță. O porți în buzunar, dar dacă n-o pui în pământ, rămâne doar o posibilitate.

Zilele au trecut. Gavril s-a gândit mereu la vorbele bătrânului. Într-o dimineață, pe când cerul era cenușiu, a ieșit pe câmp, a luat o sămânță de grâu din cămara veche și a îngenuncheat.

A spus doar atât:
„Doamne, nu știu dacă mă auzi, dar eu am să pun această sămânță. Și cred că, dacă fac partea mea, vei face și Tu partea Ta.”

A îngropat-o și a plecat. N-a mai stat să o pândească zilnic. Și-a văzut de viață, cu pași mici, dar inimă trează.

După o vreme, când nici nu se mai gândea, acolo unde pusese sămânța răsărise un fir de grâu înalt, mai verde decât orice văzuse.

Și Gavril a înțeles: credința nu cere dovadă imediată. Ea lucrează tăcut, ca viața sub pământ. Dar când încolțește, îți hrănește sufletul.