Omul cu inima adormită

Într-un oraș mare, unde oamenii treceau unii pe lângă alții ca umbrele în lumină, trăia un bărbat numit Dorian. Nu era rău, nici bun. Nu ajuta, dar nici nu rănea. Nu râdea, dar nici nu plângea. Mergea prin viață ca printr-un vis fără margini, cu ochii deschiși și inima închisă.

Într-o dimineață, în drumul spre muncă, a văzut un copil căzut pe trotuar. L-a ocolit.

Într-o după-amiază, a auzit un bătrân cerând apă la colțul străzii. A trecut mai departe.

Într-o seară, a primit un mesaj de la o rudă bolnavă: „Mi-e greu. Ai un minut?” L-a citit și l-a șters. „Nu e treaba mea”, și-a spus.

Zilele au trecut ca norii pe cer. Dar într-o noapte, a visat că mergea singur printr-un oraș gol, unde toate ușile erau închise și toate chipurile întoarse. A strigat: „Unde sunteți?”, dar nimeni nu l-a auzit.

Atunci, un glas blând i-a răspuns din întuneric:

— Ești într-o lume construită din propriile tale alegeri. Ai fost indiferent, și ai primit aceeași tăcere înapoi.

S-a trezit speriat și a ieșit pe stradă. În drum spre serviciu, a văzut din nou copilul – același, căzut. De data aceasta, s-a aplecat și l-a ridicat. Bătrânul era tot acolo, în colț – i-a adus apă. A sunat și ruda bolnavă.

Oamenii au început să-l privească altfel. Nu pentru că era erou, ci pentru că nu mai era indiferent. Și orașul, încet, s-a luminat.