Comoara care n-a fost

A fost odată un om pe nume Grigore, vestit în tot ținutul pentru averea lui: grâne în hambare, galbeni în cufere, vii pe dealuri și păduri cât vezi cu ochii. Dar mai era vestit și pentru altceva: nu dădea nimic nimănui.

Când veneau copiii să-i ceară un măr din livadă, îi izgonea. Când slujitorii cereau un ban în plus pentru munca grea, le spunea: „Ajunge cât respirați aerul meu.” Niciodată nu dădea de pomană, nu ospăta un musafir și nu mulțumea pentru ce avea. Ziua număra, noaptea ascundea. Avar, din fire și din frică.

Într-o toamnă, Grigore s-a îmbolnăvit. Nici leacurile, nici banii, nici rugămințile nu-l mai puteau ridica din pat. Într-o noapte, i s-a arătat un bătrân în vis, cu chip senin și glas blând:

— Omule, mâine dimineață vei muri. Dar ai o șansă. Ia cu tine în lumea de dincolo tot ce ai strâns… dacă poți.

S-a trezit transpirat și a poruncit să i se aducă saci, cutii și lăzi. A început să-și umple camera cu aur, haine scumpe și tot ce avea mai de preț.

Când a venit ceasul, Grigore a închis ochii, strângând o pungă cu galbeni la piept. Dar când sufletul său a părăsit trupul, s-a trezit gol, singur, pe un câmp uscat, fără nimic.

— Unde e comoara mea? a strigat.

Din depărtare, a venit iar bătrânul din vis.

— Ai avut șansa să iei cu tine tot ce ai dăruit, nu ce ai ținut. Dar tu n-ai lăsat nimic în urmă, nici pâine, nici zâmbet, nici bine. Așa că, ai venit cu mâinile goale… deși ai avut toate pungile pline.