Casa cu o singură cană

La marginea unui sat, aproape de pădure, trăia un bătrân pe nume Miron. Nu avea soție, nici copii, nici rude. Avea o casă mică, o masă rotundă și o singură cană de lut. Nu o folosea niciodată, dar o spăla zilnic, o așeza pe masă și o privea în tăcere.

Oamenii din sat îl ocoleau. Nu pentru că ar fi fost rău, ci pentru că nu cerea niciodată nimic, nici ajutor, nici vorbă. Iar când omul nu cere, lumea uită de el.

Într-o iarnă grea, satul a fost închis de zăpezi. Nimeni nu mai urca până la coliba lui Miron. Trecuseră zile, poate săptămâni, iar nimeni nu-i mai văzuse fumul ieșind din horn.

Un copil curios, David, a urcat într-o zi pe ascuns. A găsit ușa întredeschisă, focul stins și pe Miron așezat la masă, cu ochii închiși și mâna sprijinită de cana goală.

Bătrânul nu murise, dar era slab, palid și foarte tăcut.

— De ce nu ai cerut ajutor, moșule? a întrebat copilul.

— Pentru că nimeni n-a întrebat, și am ajuns să cred că nu mai trebuie… răspunse Miron, cu o voce stinsă.

David s-a dus în sat, a dat de veste, și oamenii au venit: cu lemne, mâncare, haine groase. L-au ridicat, i-au aprins focul, i-au umplut casa de viață.

Dar cel mai important, cineva i-a adus o cană caldă cu ceai.

Bătrânul a zâmbit pentru prima oară după mulți ani și a spus:

— Niciodată nu doare atât de tare foamea sau frigul… cât doare lipsa unei alte mâini pe cealaltă parte a mesei.