Lumina din lingura de lemn

Într-un sat uitat de lume, trăia un bătrân numit Ilie, cunoscut pentru simplitatea și bunătatea lui. Nu avea avere, doar o căsuță cu trei scânduri strâmbe, un cuptor de lut și o grădină cât un colț de covor. Dar oricine bătea la poarta lui pleca sătul, odihnit și cu inima ușoară.

Într-o zi, un tânăr negustor din oraș, obosit și flămând, s-a oprit la poarta lui Ilie. Era neatins de greutăți, dar suferea de un gol pe care nici banii, nici hainele de mătase nu i-l puteau umple.

Ilie l-a poftit înăuntru, i-a pus apă la încălzit și a tăiat din pâinea lui cea veche. A luat o lingură de lemn crăpată și a turnat o supă simplă cu ceapă și verdeață. Când negustorul a gustat, a lăcrimat.

— Ce-ai pus în supa asta, moșule? Parcă e mai bogată decât mesele din palat.

Ilie a zâmbit:

— O lingură de lemn și o inimă întreagă.

Negustorul a plecat a doua zi, dar înainte de a ieși pe poartă, a întrebat:

— Ce câștigi tu din toată bunătatea asta?

Bătrânul i-a răspuns:

— Nimic ce se numără în pungi. Dar în fiecare om căruia i-am oferit ceva, las o lumină. Și când voi pleca de aici, poate acea lumină o să mă recunoască și în altă lume.

Se spune că negustorul s-a întors ani mai târziu, cu haine simple și mâini bătătorite, și a continuat lucrarea bătrânului. Iar în sat, oamenii mai spun că cine mănâncă din lingura de lemn cu inimă curată, n-o să mai sufere de gol în suflet.