Pilda Săracului Ignorat care a Devenit Bogat

A fost odată ca niciodată, într-un sat uitat de lume, un om pe nume Ion, sărac lipit pământului, care trăia într-o colibă șubredă, la marginea pădurii. Toți îl ignorau, căci Ion nu avea nici avere, nici vorbe meșteșugite, iar singura lui avere era o găină care făcea ouă doar când avea chef. „Săracu’ Ion”, îi ziceau sătenii, trecând pe lângă el cu nasul pe sus, ca și cum ar fi fost invizibil.

Dar Ion avea un secret: noaptea, sub clar de lună, vorbea cu stelele. Nu că ar fi fost vreun astrolog de soi, ci pur și simplu credea că stelele îi șoptesc povești. Într-o noapte, o stea mai obraznică i-a zis: „Ioane, tu ești sărac pentru că porți în cap o povară mai grea decât aurul: crezi că nu meriți mai mult. Aruncă povara asta și o să vezi ce urmează!” Ion, care nu era străin de dialoguri ciudate (doar vorbea cu găina lui zilnic), a ridicat din umeri și a zis: „Bine, stea, dar ce să fac? Să dansez cu vântul sau să meditez pe un bolovan?”

Steaua, cu un râs cosmic, i-a răspuns: „Fă ce știi, dar fă-o cu toată inima! Și mai uită de ce zic alții. Universul n-are timp de bârfe!” Ion s-a gândit că, dacă tot n-are ce pierde, măcar să încerce. Așa că a început să facă ce-i plăcea: sculpta linguri de lemn. Nu orice linguri, ci unele ciudat de frumoase, cu modele care păreau să ascundă secrete ale cosmosului. Le făcea noaptea, cântând la lună, cu găina cloncănind pe post de cor.

La început, sătenii râdeau: „Ce-i cu lingurile tale, Ioane? Crezi că o să mănânci stele cu ele?” Dar Ion nu s-a oprit. A dus lingurile la târg, unde un negustor excentric, cu pălărie de vrăjitor, le-a văzut și a exclamat: „Astea nu-s linguri, sunt chei către alte dimensiuni!” (Negustorul era cam esoteric, dar avea bani.) A cumpărat toate lingurile și a cerut mai multe. Curând, faima lingurilor lui Ion s-a răspândit, iar nobili, alchimiști și chiar un astrolog beat din capitală au început să le caute.

Într-un an, Ion nu mai era sărac. Avea o casă cu acoperiș care nu curgea, o grădină plină de flori și o găină care, culmea, făcea ouă zilnic, de parcă și ea prinsese curaj. Sătenii, care altădată îl ignorau, acum îl invitau la masă, dar Ion le zâmbea și le spunea: „Mulțumesc, dar am o întâlnire cu stelele.”

Morala? Universul nu te ignoră dacă tu nu te ignori. Și, dacă tot faci ceva, fă-o cu suflet, că s-ar putea să sculptezi linguri care deschid porți către bogăție. Sau măcar către o poveste bună.