Fântâna Adevărului

Se spune că, demult, într-un ținut unde cuvântul valora mai mult decât aurul, trăiau două surori: Adevărul și Minciuna. Amândouă aveau glas dulce, mers lin și chipuri frumoase, dar una lumina în privire, iar cealaltă se ascundea în umbre.

Într-o zi, s-au întâlnit lângă o fântână adâncă. Minciuna, zâmbitoare, i-a spus surorii sale:

— Să ne jucăm un joc. Fiecare spune ceva, și cine spune ceva mai credibil, câștigă.

Adevărul a acceptat. Minciuna a început:

— Eu am coborât până la fundul fântânii și am găsit acolo un drum către o lume unde nimeni nu moare și toți sunt bogați.

Oamenii din sat, care se adunaseră să asculte, au început să murmure uimiți. „Poate chiar există acel loc…”, spuneau unii.

Adevărul a spus doar atât:

— Eu nu cunosc lumea aceea, dar știu că fiecare suflet caută fericirea, și nu e sub apă, ci în inima curată.

Mulți au râs. „Prea simplu, prea plictisitor,” au zis. Adevărul a plecat liniștit, fără mânie, dar cu tristețe în ochi.

Timpul a trecut. Unii au sărit în fântână, urmând povestea Minciunii. Niciunul n-a mai fost văzut. Alții s-au întors cu inima rănită, golită de speranțe.

Când satul a fost aproape pustiit, bătrânul înțelept al locului a adunat ce mai rămăsese din oameni și le-a zis:

— Minciuna strălucește doar până când lumina se aprinde. Căutați Adevărul. E tăcut, dar nu pleacă niciodată cu totul.

Oamenii au înțeles atunci că fântâna nu ascundea o lume, ci doar ecoul propriilor dorințe. Iar Adevărul a fost găsit într-un colț de câmp, udând o floare, fără să ceară nimic.