Se povestește că un om, dornic de putere măruntă, și-a închipuit că istețimea sa stă în a înșela. Nu era el nici filozof, nici om de carte, dar se credea un mic Machiavelli de birt, convins că viclenia înseamnă inteligență.

Cu vorba unsuroasă ademenea, cu promisiunea mincinoasă răpea, iar cu zâmbetul fals își ascundea colții.

Un bătrân învățător, ce trecuse prin biblioteci și prin războaie de idei, îl opri într-o zi și îi spuse:
 Tinere, știi ce au descoperit cercetătorii de la Harvard și Stanford? Că minciuna nu e semn de inteligență, ci de epuizare. Cortexul prefrontal, când fabrică minciuni, consumă resurse cognitive triple față de adevăr. Așadar, tu nu ești șmecher: tu ești doar obosit, și încă de tânăr.

Omul a râs, dar glasul său era deja puțin mai stins.

Atunci bătrânul a continuat, cu ironie blândă:
 În istorie, cei mai mari înșelători n-au rămas drept modele de succes, ci ca pilde de rușine. Alcibiade, cu viclenia lui, a pierdut Atena. Politicienii mincinoși sunt amintiți doar în pamflete, nu în manuale de onoare. Și dacă te gândești că lumea nu-și aduce aminte, să știi că memoria colectivă e un fel de magie a istoriei: ea ține mai bine minte răul, decât binele. Numele tău, dacă mergi pe drumul acesta, nu va fi pomenit cu respect, ci cu scuipături.

Și ca să-i dea de gândit, bătrânul a rostit încet, aproape ca o invocație:
 Fiecare minciună pe care o rostești este o vrajă pe care ți-o arunci singur. Ea te înconjoară ca un cerc de foc. Crezi că-i păcălești pe alții, dar nu faci decât să-ți scrii singur blestemul. Și ce e mai înfricoșător: știința confirmă blestemul. Minciuna, ca stres repetat, scurtează viața, strică inima și rupe legăturile neuronale. Nu-i nevoie de magie neagră, căci corpul tău e deja laboratorul care te pedepsește.

Atunci omul a simțit cum i se usucă gura. Nu din teamă de bătrân, ci din teamă de sine. Și înțelese, pentru o clipă, că cel ce vrea să înșele pe altul, devine întâi sclavul propriei minciuni.

De aceea, cei înțelepți n-au nevoie să înșele: adevărul lor se apără singur.