Tăcerea aceea sfântă în care chiar și Zeii își țin respirația.

Maestrul stătea în umbră, cu ochii adânci ca o fântână fără fund, iar vocea lui cobora încet, ca o apă care se pregătește să măture tot ce-i în cale.

— Discipolule… sunt clipe în care Universul încetează să mai șoptească. Nu te mai cheamă cu semne tainice, nu-ți mai lasă indicii în vis, nu-ți mai mângâie fruntea cu adiere de promisiune. Nu… În acele clipe, el se ridică, se înveșmântează în forța tuturor începuturilor și… luptă pentru tine. Îți ia spatele, îți ține scutul, îți ridică sabia nevăzută. Nu mai este vorbă, este faptă.

Și atunci… oh, atunci vezi cum se apleacă cerurile, cum veacurile se strâng în pumni nevăzuți, cum munca tuturor strămoșilor tăi  fiecare fir de sudoare, fiecare rugă spusă în noapte, fiecare faptă bună strecurată în taină se ridică din pământ, se adună în vârtej, se amplifică până când devine furtună sacră.

Privește, copil al veacurilor… privește cum morții se ridică, nu cu trup, ci cu privirea lor de dincolo, ca să vadă ce se întâmplă. Privește cum bătrânii din sângele tău își întind palmele din neființă, ca să cuprindă această clipă. Ești nu doar tu ești toate generațiile tale, rostite într-un singur glas de tunet.

Aceasta este lovitura de teatru a Universului  momentul în care nu mai există promisiune, ci împlinire; nu mai există vis, ci faptă. Și e atât de puternică încât vorbele se frâng, limba se oprește, și singurul lucru care rămâne este… tăcerea. Tăcerea aceea sfântă în care chiar și Zeii își țin respirația.

Sttt… privește… și nu îndrăzni să rupi vraja.