Binecuvântarea Drumului Lăuntric

Binecuvântarea Drumului Lăuntric
(de rostit la răscruce, la începuturi, sau la vindecare)

Fie-ți drumul străjuit de raze limpezi,
precum Soarele ce dintru început a fost și este
cel ce aprinde viața în frunză, în sânge, în vis.

Fie-ți inima ocrotită de taina Lunii,
cea ce plimbă dorul prin ape și veghează tăcerea celor ce plâng.
Ea știe câte stele ai pierdut
și câte renașteri mai porți în tăcere.

Să nu-ți fie setea niciodată uitată,
căci apa cea vie te va găsi,
din adânc sau din nor,
și-ți va șopti: „Bea-te pe tine cu blândețe.”

Fie-ți durerea o poartă și nu o rană,
o cheie spre tărâmuri ce n-au fost încă numite.
Și mângâierea să-ți fie ca mâna Cerului,
ce-apleacă stelele să-ți atingă fruntea.

Să-ți fie Speranța mai tare decât tăcerile grele,
și Adevărul să iasă la iveală precum izvorul
care nu poate fi îngropat de pietre.
El curge chiar și prin piatră,
căci adevărul nu moare, doar așteaptă.

Vindecă-te cu lumina care nu judecă.
Ridică-te cu rădăcinile tale
căci în ele e hrana munților și a lupilor bătrâni.

Cunoaște-te nu ca să te închizi,
ci ca să știi ce e al tău și ce-ai luat din frică.
Aruncă ce nu ești. Păstrează ce ți-a fost dat din Stele.

Crește întru taină,
înflorește fără zgomot,
precum o floare de noapte
frumoasă, întreagă, nevăzută, dar vie.

Inspiră.
Hrănește cu prezența ta.
Ajută cu privirea, cu gestul, cu fapta tăcută.
Fii rugăciune umblătoare.

Și când vei fi obosit, să nu te temi,
căci în tine e un cuvânt pe care nu l-ai rostit încă:
și el e „Eu Sunt.”

Rostește-l.
Și munții se vor pleca,
apele se vor deschide,
și tot ce e rătăcit se va întoarce.

Așa să fie.
Amin.
Anahata.
Zéda.
Alef.