Povestea începutului cu grijă

Era seară și luna se ridicase deasupra câmpului, rotundă și blândă, purtând în razele ei ordinea lumii nevăzute. În casă, mama stătea alături de copilul ei la o masă mică, unde hârtia, creioanele și câteva semințe de flori așteptau.

– „Vezi tu,” îi spuse mama cu glas cald, „orice început are nevoie de răbdare. Ca o sămânță: nu o arunci oricum, ci îi alegi pământul, îi dai apă și lumină, și mai ales grijă. Atunci, ea va ști să crească.”

Copilul o privea cu ochi mari, atingând cu degetele bobul mic, ca pe o comoară.

– „Și visele mele sunt semințe, mamă?” întrebă cu emoție.

– „Da, iubirea mea,” zâmbi ea, netezindu-i părul, „visele tale sunt grădina pe care o vei avea într-o zi. Trebuie doar să înveți să le plantezi cu grijă, să nu te grăbești, să le așezi în ordine, să le îngrijești zilnic. Atunci, ele vor prinde rădăcini.”

Copilul a închis ochii și a pus sămânța pe hârtie, ca și cum ar fi așezat un gând în pământul inimii lui.

Iar mama, cu dragoste, l-a învăluit într-o îmbrățișare:
– Începuturile nu sunt focuri de paie, ci sunt pași blânzi, făcuți cu atenție și iubire. Și fiecare pas e deja o floare care se deschide.”