Pilda celor cinci umbre ale sufletului

Într-o seară, la marginea unui sat, un Înțelept stătea sub un copac bătrân. Cinci călători s-au apropiat, fiecare purtând cu sine o povară ascunsă.

1. Răutăciosul

– „Eu sunt cel care spune verde în față! Îmi place să zgârii cuvintele ca să simt cum ceilalți se încovoaie. Ce vină am eu că adevărul doare?”

Înțeleptul l-a privit blând:
– „Nu adevărul doare, ci veninul cu care-l scuipi. Tu nu ești spada dreptății, ci acul unui țânțar ce se crede dragon. Răutatea ta nu taie, doar zgârie, și în cele din urmă rănile tale te vor mânca pe tine.”

2. Invidiosul

– „Eu nu sunt rău, dar sufăr. De ce vecinul are mai mult? De ce lumina lui e mai puternică decât a mea? Când cade cineva, eu simt o alinare… e greșit?”

Înțeleptul i-a răspuns:
– „Nu ești liniștit pentru că trăiești în oglinda altuia. Îți compari lumânarea cu soarele și plângi că nu arzi la fel. Dar focul tău ar putea încălzi o casă, dacă n-ai fi ocupat să-l sufoci cu oftaturi. Invidia ta e o rugăciune adresată întunericului.”

3. Nebunul Nehotărât

– „Eu… nu știu. Să mă așez sau să plec? Să mănânc sau să aștept? Mă tem să aleg, că poate greșesc. Poate amândouă drumurile sunt rele. Poate niciunul nu e bun.”

Înțeleptul a zâmbit:
– „Știi ce face apa când întâlnește o piatră? Curge. Nu stă să țină ședință. Alegerea nu e un examen cosmic, e simplul pas care îți arată calea următoare. Tu mori de foame cu masa plină pentru că te temi să muști dintr-o pâine. Curajul tău e ascuns sub frica ta ca sub o pătură umedă.”

4. Istericul Neîmpăcat cu Sine

– „Eu strig pentru că nimeni nu mă ascultă! Îmi înalț mâinile, îmi fac intrări grandioase, pentru că vreau să fiu văzut. Dacă nu mă aplaudă lumea, mă simt nimic.”

Înțeleptul l-a privit lung și i-a spus:
– „Te porți ca o torță care arde repede și se stinge cu fum. Tu cauți aplauze pentru că nu ți-ai aplaudat niciodată propriul suflet. Caută liniștea înăuntru și vei vedea: cel care se cunoaște pe sine nu are nevoie de spectatori.”

5. Frustratul

– „Eu nu sunt mulțumit niciodată. Totul îmi scapă printre degete. Când vreau, nu pot. Când pot, nu mai vreau. Lumea e împotriva mea, viața nu-mi dă ce merit.”

Înțeleptul a oftat și i-a răspuns:
– „Tu ții sacii plini cu pietre și te plângi că nu poți urca muntele. Frustrarea ta e lanțul pe care singur l-ai bătut. Viața nu ți se împotrivește, tu te împotrivești ei. Când vei deschide palma, vei descoperi că muntele nu era zid, ci drum.”

Învățătura

Înțeleptul i-a privit pe toți și a rostit:
– „Voi sunteți umbrele pe care fiecare om le poartă în el. Răutatea, invidia, indecizia, teatrul zadarnic și frustrarea. Cine se uită la voi cu ironie se apără, dar cine vă privește cu înțelepciune se vindecă. În voi toți se ascunde câte o lecție. Nu sunteți monștri, ci profesori nepoftiți ai sufletului.”

Cei cinci au tăcut. Și pentru o clipă, chiar și răutăciosul a simțit că în piept i s-a stins un ghimpe.