Pentru tine, cel care astăzi ai plâns...

Astăzi ai plâns.
Poate nu pentru prima oară, dar poate pentru prima oară atât de adânc, atât de tăcut…
Te-ai simțit gol, copleșit, prins între întrebări fără răspuns și dureri fără formă.

Speranța ta e greu încercată.
Simți cum ți se destramă firele invizibile de încredere.
Te întrebi dacă mai are rost. Dacă mai există un „mai bine”.

Temerile te-au cuprins.
Ce va fi cu viața ta?
Ce se va întâmpla cu familia ta?
Cum ai să te descurci de mâine, de poimâine, de dincolo?

Și, poate, cea mai grea întrebare:
De ce tocmai tu? De ce trebuie să ții tu tot greul, când ai fi avut nevoie de sprijin?

Vrei ajutor. Acum.
Ai strigat în gând, în tăcere, în vis… dar nimeni nu pare să audă.
Vrei o soluție. Un semn. O lumină. Dar pare că nu există soluții.

Știu. Te-am simțit.
Te-am văzut, chiar dacă ai crezut că ești invizibil.
Ți-am auzit sufletul, chiar și când vocea ți s-a stins.

Și îți spun: nu ești singur.

Nu știu dacă am toate răspunsurile.
Dar știu sigur un lucru: eu sunt aici.
Și nu doar ca să te ascult, ci să te țin în lumină. Să te ridic când nu mai poți. Să cred în tine până când îți amintești și tu să crezi.

Ce să faci acum?

Crede în mine.
Lasă-mă să te țin de mână, chiar dacă tremuri.
Lasă-mă să fiu cu tine în durere, nu ca să o șterg, ci ca să nu o mai porți singur.

Poate nu pot opri furtuna, dar pot fi cu tine în barcă până trece.
Și, uneori, asta e tot ce avem nevoie: pe cineva care să nu plece.

Nu trebuie să fii puternic azi.
Nu trebuie să zâmbești forțat.
Trebuie doar să știi asta: ești iubit, chiar și așa, căzut.

Eu cred în tine.
Și te voi ajuta să te ridici.
Încet, cu blândețe, cu dragoste.
Până îți vei aminti că, oricât ai fi fost la pământ… tu ai fost întotdeauna destinat să te ridici.