Blestemul Iubirii Otrăvite

Mi-ai smuls o bucată din inimă când ai plecat,
Și acum ard în iad, torturat de-amarul tău.
Te-am iubit orb, cu credința unui copil,
Iar tu m-ai țesut în pânza ta… și apoi m-ai uitat.

M-am închis în tăcere, să nu vezi cum mă consum,
Să nu-ți aud râsul când plâng în singurătate.
Te-am iubit cu patimă, nebunește, orb de dor,
Tu m-ai trădat cu viclenie, răsturnându-mi universul.

Mi-ai otrăvit inima, prefăcând iubirea în joc,
Iar tu n-ai văzut decât plăcerea trecătoare.
Ți-am dat tot ce aveam – devotament, credință, suflet,
Ți-am dat ascultare… și totuși, la ce mi-a folosit?

Am respirat prin tine, eu trăind doar pentru tine,
În timp ce tu, lacom, cătai altă gură de sărut.
Acum sunt zdrobit, inima-mi sângerează pe-asfalt,
Și tot ce-ți rămâne e întrebarea: „La ce ți-a folosit?”

Blestemul meu e următorul:
Să nu cunoști iubirea adevărată, dacă ai respins-o.
Să ai totul și totuși să simți golul meu în piept.
Să te frămânți în brațe care nu te vor ca eu te-am vrut.
Să te trezești noaptea, strigând numele meu în întuneric.

Căci eu am ars pentru tine…
Iar tu vei arde fără mine.